În Statele Unite, două treimi din reactoare sunt reactoare cu apă sub presiune (PWR), iar restul sunt reactoare cu apă clocotită (BWR). Într-un reactor cu apă clocotită, prezentat mai sus, apa este lăsată să fiarbă în abur, apoi este trimisă printr-o turbină pentru a produce electricitate.
În reactoarele cu apă sub presiune, apa din miezul reactorului este ținută sub presiune și nu este lăsată să fiarbă. Căldura este transferată apei din exteriorul miezului cu ajutorul unui schimbător de căldură (numit și generator de abur), care fierbe apa din exterior, generează abur și alimentează o turbină. În reactoarele cu apă sub presiune, apa fiartă este separată de procesul de fisiune și, prin urmare, nu devine radioactivă.
După ce aburul este folosit pentru a alimenta turbina, acesta este răcit pentru a se condensa înapoi în apă. Unele centrale folosesc apă din râuri, lacuri sau ocean pentru a răci aburul, în timp ce altele folosesc turnuri de răcire înalte. Turnurile de răcire în formă de clepsidră sunt simbolul familiar al multor centrale nucleare. Pentru fiecare unitate de electricitate produsă de o centrală nucleară, aproximativ două unități de căldură reziduală sunt eliberate în mediu.
Centralele nucleare comerciale au dimensiuni variate de la aproximativ 60 de megawați pentru prima generație de centrale de la începutul anilor 1960, până la peste 1000 de megawați. Multe centrale conțin mai mult de un reactor. Centrala Palo Verde din Arizona, de exemplu, este alcătuită din trei reactoare separate, fiecare cu o capacitate de 1.334 de megawați.
Unele modele de reactoare străine utilizează alți agenți de răcire decât apa pentru a transporta căldura de fisiune departe de miez. Reactoarele canadiene folosesc apă încărcată cu deuteriu (numită „apă grea”), în timp ce altele sunt răcite cu gaz. O centrală din Colorado, acum închisă definitiv, folosea heliu gazos ca agent de răcire (numit reactor răcit cu gaz la temperatură înaltă). Câteva centrale folosesc metal lichid sau sodiu.
Data publicării: 11 noiembrie 2022